Totul a început atunci…
Când TU ai coborânt dintr-un tren ruginit
Când EU eu m-am ridicaz de pe o bancă veche.
Când TU mi-ai dat soare
Când Eu ţi-am dăruit luna.
Când TU m-ai sărutat cu nisipul marii
Când EU te-am îmbraţişat cu fumul oraşului.
Când TU mi-ai cântat
Când EU ţi-am citit.
Dar…
Trenurile s-au oprit, soarele a apus, marea a secat si cantecul s-a stins
Dar…
Eu am rămas aşteptând pe banca veche, pazesc luna, inspir fum si caut carti
Totul a luat sfârşit.
[nu e bazata pe realitate 
]
Ce sa intampla intr-un razboi? Se omoara oameni. Ce fel de oameni? Care nu se cunosc, dar care se urasc. E corect? Nu. Dar isi apara interesul comun: nevoia de putere. Si oricum, daca de exemplu, tie ti-ar fi permis sa fii cel mai bun, dar cu conditia sa calci in picioare oameni nevionvati, pe care NU ii cunosti, recunoaste: ai face-o. Oricine ar face asta. Ti se pare ca esti inteligent; la fel si lor. Sunt inconstienti si privesc doar beneficiile, suprematia care le-ar surveni, puterea numelui lor in lume, milioanele de supusi. Dar bolile? Eventuale crize care ar urma? Lipsuri precum mancare, apa contaminata? Singurul lucru al care se gandesc ei, pana la urma, e distrugere. Ei nu vad influentele negative ale razboilui asupra lor. Sa zicem ca dintre Israel si Iran castiga Israel. Intreabrea e: ce? Popularitate. Dar iranul n-o sa le dea mancare sau apa. N-or sa acopere pierderile. Si cum zicea Ellena: Daca toti mor cine o sa mai fie acolo sa-i invidieze?
ellena .: ce ma bucur
ellena .: ca sunt
ellena .: mediocra
ellena .:
Sab .: de ce?
ellena .: paiii
ellena .: tie ti-ar fi placut
ellena .: sa fii un politician din ala
ellena .: din america
ellena .: care e implicat in toate chestiile?
ellena .: care raneste mii de oameni fara sa-si dea seama?
ellena .: care fura fara sa-si dea seama?
Nu ei sunt cei mult inferiori noua? Inteligenta nu are ce cauta in polititca. Daca ar fi dreptatem ei n-ar mai fi bogati. Si nu ei nu vor asta. Ei vor oameni prosti, popor naiv si umil, care sa creada promisiuni pompoase, care sa le dea bani pentur case si vile, care sa taca cand sunt nedreptatiti sau furati, care sa accepte bataie de joc. Si suntem prea putini capabili de a realiza ce se intampla cu adevarat. Totul se joaca la nivel mult mai mare. Tu o sa lucrezi cu copii sau cu masini. Eu cu hartii, oamnei simpli sau litere. O sa fie frumos, nu? (Ellena: ellena .: o sa avem 2-3-5-10 copii frumosi si sanatosi). Dar o sa fim liberi? Intr-adevar, nu vom avea timp sa ne gandim la asta. Dar o sa avem momentele noastre, noptile noastre fara somn cand ratiunea s-ar pune in miscare. Suntem dependenti: de facturi, de lumina, de electricitate de vicii. Nu suntem asa liberi pe cat vrem sa fim, si oricum n-o sa putem face nimic. In timp, ne resemnam.
SI cum vrem democratie intr-o tara in care majoritatea populatiei nici macar nu e capabila sa defineasca termenul? Cum vrem democratie intr-o tara in care minoritaetile au mai multe drepturi decat cetatenii?
Intrarea în sală a făcut-o să strălucească. Brusc, zeci de priviri s-au întors către ea. Radierea oamenilor o nelinişteşte Nu mai era imaginea cu care fusesera obişnuiţi ani în şir, de copil cu nasul murdar de acuarele şi cu vise stupide, iraţionale, ilogice, fără rost care nu puteau decât să o facă să sufere. Zâmbea. Atâtea perechi de ochi o urmareau, o descopereau. Şi încercau imposibilul, să o dezgolească, să vadă tot, să vadă urmele pierderii, să fie a lor, să îi înveţe jocuri pasionale. Era plină de voluptate, aşa sigură pe ea, cu spatele drept, înaintând spre ei. Toţi cerşesc o bucată de carne, dar se mulţumesc doar cu parţi din suflet.
Undeva, pe un raft verde, într-o cutie elegantă un suflet se zbate. Vrea să trăiească, să mâzgâlească cerul, să sufle păpădii în faţa verii, să danseze cu frunzele toamna. Lumina realitaţii îl orbeşte. Puterea ei îl copleşeşte.
Tocuri tari, paşi mărunti, picioare uşor tremurânde, speriate de înălţime. Coapsele dezgolite o făceau să fie dorită. Ţăcănitul cizmelor negre pe gresie era un soi de melodie. Un cântec ciudat, un ritm de bătăi de inimă. Un marş funebru pentru un omor care nu dovedea nimic, un imn plin de glorie închinat femeii. Zeitate în propriul univers.
Balada însa acoperea ţipete de groază ale unei inimi micuţe închisă într-o poşetă de piele,de unde nu se auzea nimic. Orgoliu prostesc, tristeţe, ignoranţa, nesatisfacţie, naivitate şi trezirea la realitate sunt printre explozivele stări simţite astăzi mai intens ca niciodată.
Rochia…lăsa să se vadă destulă piele cât să se facă vrută, cerută, dar destul de puţină cât să nu fie confundată cu o „damă”. Această armonie ameţea ochii. Dădea simţurile peste cap.Mirosea a portocale ..sau a vişine.Sau orice fruct capabil să trezească pasiunea , să aducă sclipiri în ochi, să dea gust iluziilor. Iluzii pe care să le hrănească, să le crească, şi când himerele par reale, să le distrugă. Să ia un ac , să le inţepe, să le dezumfle. Sau miroase a vară. Poate a toamnă timpurile, a piele spălată de ploaie şi fum, de valuri şi nisip, de lună plină. Sau miroase a munte, a frunze, a răşină.
O mânuţa de copil încearcă în zadar să rupă această imagine, să o strige pe cea veche, să o aducă înapoi.Prea târziu, a evoluat, a aflat ce e puterea, şi i-a plăcut. O exercită asupra sufletelor naïve. Îi place să le sculpteze după legi proprii, să lase amprete în memorii încărcate, în poze roase de timp, să fie acolo, un gând ascuns. Copilul vede un om mort, vede în spatele măştilor pe care le poartă toţi. Şi îi e frică.
Ochii îi sunt conturaţi cu negru, o spirală spre infinit, o urmă a timpului. Buze roşii ca ale unui vampir însetat de sânge, care caută o prada capabilă să o satisfacă. O prada care să-i ocupe buzele cu discuţii profunde, filozofice. Vrea pe cineva care s-o înveţe.
Într-un pat trandafiriu, copilul işi dă ultima suflare. Lacrimi amestecate cu rimel, un gând trecator, o dorinta, un oftat…
Dar ea e fericită înconjurată de vânători care nu au curajul să-şi îndrepte armele spre ea.
Nu. Tot nu mi-am revenit. Ba chiar ma adancesc tot mai mult in disperare. Si sa arunc acuzati asupra ta. Nefondate. De ce mi-ai facut asta? De ce nu ai luptat sa-ti revii? Te-ai gandit ca iti va fi mai bine, nu? Dar eu? Eu unde am ramas? Nu ti-a pasat. Egositule! Puteai sa lupti. Puteai sa te trezesti si sa fim impreuna. Sa ma strangi in brate, si sa radem. Sa te pun sa-mi promiti ca vei avea grija. Sa te protejez eu. Poate tu erai obosit. Mi-ai fi putut zice. As fi putut afla ca esti bolnav si am fi putut vorbi. Poate te-as convins ca viata merita. E vian ta! Nu ai avut destula incredere in mine. Poate nici nu contam pentru tine. Poate…in ultimile clipe ale vietii nici macar umbra mea nu ti-a trecut prin minte. E doar vina ta ca eu sunt in stara asta. E vian ta ca pierd nopti scriind scrisori interminabile. E vina ta ca tot ce mai stiu sa fac e sa plang. E vina ta ca m-am schimbat. Nici nu ma mai recunosc. Evident, exista si alte influente dar tu esti cel care a pus punct vechei EU.
Imi pare rau. Tot ce a fost mai sus a fost un acces de nebunie. Nu a fost nimic cu intentia de a-ti face rau. Eu te iubesc. Chiar daca tu nu. Oricunde ai fi, trecutul meu va ramane incununat cu amintirea ta.
Si nimic rau din ce am scris/spus/gandit despre tine nu e adevarat. E doar o scuza pentru purtarea mea.
Si promit ca desi unii deja te-au inlocuit eu n-o voi face. Nu voi lasa pe nimeni sa treaca bariera noastra. E cel mai pur si justificat egoism.
A ramas nimic. Sunt pe punctul de a lasa totul in urma. Sunt cu un pas tarsait in trecut. Sunt gata sa sterg totul si sa o iau de la capat. Iar.
Stiu ca a trecut ceva timp. Dar nu am mai avut putere sa scriu nimic. Odata cu Marian a murit o parte din mine.
Si l-am cunoscut dintr-o intamplare. Si nici nu banuiam ca urma sa-l ador. Loc pentru regrete nu e, desi as putea gasi cateva. Si am fost proasta! Proasta ca nu mi-am dat seama la timp ce simt pentru el. Proasta ca in momentul in care am realizat nu l-am sunat. Proatsa ca am lasat pe o alta zi, cand a fost prea tarziu. Proasta ca nu am putut sa-l vad ultima oara,proasta ca nu i-am zis ca el este eroul meu. Atat de proasta…
Si tot ce imi doresc mai mult e sa-l vad iar. Sa sar la el in brate si sa rad ca un copil tampit! Sa ma protejeze. Grija pe care mi-a purtat-o in momente grele nu i-o pot atribui nimanui. Si noptile pierdute la telefon. Si desenul pe care mi l-a facut. Desen pe care o sa-l pastrez mereu. Si mi-e dor. Mi-e dor sa radem de Teo, sa-l aud cum ii zice “teo esti urs”, sa jucam chems si sa mancam pizza. Sau sandiwshuri de la mine din fata. Sa zica ca manac ca o purica. Si sa-mi faca poze cu care urma sa ma santajeze toata viata. Sa rada de mine. Sa ii zic “nu sunt chiar asa toanta” si sa fiu “smare”. Sa mai gasim un sarpe. Mi-e dor de el.Si nu gasesc niciun cuvant sa-mi pot exprima sentimentele. Ma simt blocata.
Si sunt pierduta. Tot ce simte pielea mea este ultima imbratisare, ultimul sarut. Pielea lui atat de rece, buzele asezate intr-un zambet etern. Atat de ironic. Mainile mele percep doar sarma de la coroana, in care imi adanceam palmele ca sa ma asigur ca sunt treaza. Ca nu dorm.Ca nu e un doar un cosmar. Ma sperie linistea acum. Pot auzi pamantul cazand pe sicriu si ma doare. Ma doare si ora de desen, caci el nu mai e aici sa ma ajute. Creioanele imi tremura in mana si refuza sa lase vreo urma pe hartie.
Ma simt singura, ma simt fara ajutor. Cu el era asa simplu….
Octombrie
[de Radun Gabor]
zadarnic
îmi sap tranşee în suflet
octombrie
mă va găsi
inevitabil
îmi va coase ochii
cu fire de păianjen
ţinându-mi sub pleoape
prizonieră lacrima
octombrie
e un tren care
şuieră asurzitor
printr-o gară ticsită cu suflete
dintre care
numai tu pleci
spre lumea ta elfică
o inimă
făcută pachet
ticăie agonic
într-un bagaj de mână.
Ce faci? Ce e cu tine in stadiul asta? Ce-i ma cu tine? De ce nu razi? Auleu! Ce faci? Plangi? Cum poti face asta? Da unde-i fericirea? Ce-ai facut cu ea, proasto? Ai pierdut-o! Iar? Nu esti atenta niciodata? Nu pot sa cred. O sa incetezi vreodata din greseli? O sa faci alegerea buna? Ce te-a apucat melancolia? Ei! Ce daca e toamna? Asta e motiv sa plangi? Sterge-ti ochii laso! Nu, sa nu indraznesti sa cazi. Stiu ce s-a intamplat. Hai, ridicate! Nici asta nu esti in stare? Intinde mana dupa soare! Ce-i cu scrierile astea? Si de ce se vede sfarsit in ochii tai? Nu! Vezi gresit. Ti-am zis ca esti proasta! E un inceput. O poti lua de la capat stii? E vina ta ca ai avut incredere. Te-am pus eu sa-l iubesti? Ce ti-au trebuit sentimente? Vezi ca ai gresit? Eu ti-am zis sa-ti dramuiesti dragostea. tu, nu! Parca ai fi o naluca. Te arunci in jocuri copilaresti si gresesti. Dai tot ce ai mai bun fara sa te gandesti daca merita.Nu,nu. Nu ai voie. Iti numar pasii sa stii. Si vad ca ai tendinta de a te lasa pe stangu. Asta inseamna obisnuinta cu greseli.Ce? Iar plangi?
Bea ceva! Nu. Nu bea. Tu nu esti asa. Ai murit? Hai salveaza-te. Amintirle sunt frumoase dar nu le poti iubi. Sunt incapabile de cuvinte sau imbratisari. Nu te ajuta. Ba da, te ajuta sa nu mai gresesti. Dar tu nu te inveti minte niciodata. Da-ti o palma! Asa. Inca una. Tare! Doar nu ma face sa te lovesc eu ca o sa sangerezi. Si o sa doara mai tare decat atunci cand apesi corzile chitarii. Ce? Te dor cantecele? Ce-i cu metaforele astea la tine? Parca ai fi un copil. Ai nevoie de dragoste? Nu stii ce-i aia. Sus cu tine. Da-mi visele, dorintele si amintrile. Asa. Acum pune apasat un punct. Negru si mare. De ce-ti tremura mana? Inca plangi? Ai ascultat macar ce ti-am zis eu? Hai pune punctul ala. Acum e mai bine? A, nu? Lasa sentimentele atunci. Da. Joaca-te de-a vati ascunselea cu ele intr-un tren. Si cand porneste coboara si lasa-le acolo. O sa le adune cineva. Hai. Zambeste. Te rog! Ma urasti? N-ai cum. Iti urasti gandul? O urasti pe cea rationala din tine? Bine. Vrei sa plec? Plec. Si iau si imaginea aia cu mine. Acum esti fericita?
[Da, sunt fericita. Si mi-am sters scrumul de pe obraji.]
